Jocul se numește „Pasează vina”. Îl practicăm atunci când ceea ce ne dorim nu se întâmplă. Îl jucăm cu toții: părinți, elevi, profesori.

Vina e o minge greoaie care îndoaie mâinile (celor mici și celor mari deopotrivă). Ne eliberăm de greutatea ei doar când o dăm mai departe. Cât mai departe. Până la ministru, până la președinte, până la epoca în care trăim.

Vina, pardon, mingea, poartă mai multe etichete, precum: De vină e oboseala! De vină e plictiseala! De vină e presiunea! Agitația! Repezeala!

Dar să lăsăm mingea jos (măcar o clipă să scăpăm de vină) și să vorbim despre jucătorii care au mâinile cele mai fragile. Să ne uităm la cadrul lor spațio-temporal. Acești jucători, pe numele lor de cod „elevii”, s-au născut în clipa în care totul era ON, într-un mediu complet tehnologizat, unde aproape orice se afla la un click distanță. Cei din echipele adverse (adulții de azi, generația de tranziție, martorii trecerii către o lume rapidă, plină de stimuli vizuali, cei cărora în joc le mai scapă câte un „pe vremea mea”) le reproșează lipsa de răbdare. Dar cum să ceri răbdare unei generații pragmatice – generația Z – care s-a născut într-un timp marcat de viteză? Și de unde pot ei învăța răbdarea, încetinirea? Că doar copiii au nevoie de modele, au nevoie să vadă pentru a imita, pentru a pune în practică, pentru a-și însuși anumite concepte. Poate fi văzută răbdarea la televizor? Pe internet? În trafic? La coadă la supermarket? În filme – unde un an se poate derula într-o oră? În jocuri, unde recompensa e imediată?

O să restrâng într-un singur punct această lipsă de răbdare – care să comprime, să funcționeze ca o punere în abis. Și aleg scrisul; aici se vede cel mai bine acest nărav. Scrisul elevilor de azi radiografiază cel mai bine urmările tehnologizării. Este repezit, este stângaci.

Până mai „ieri”, scrisul de mână era indispensabil. Astăzi se poate trăi fără scris, doar cu tastat/butonat. Câți copii îi văd pe adulți scriind în tihnă, ba chiar de plăcere? Dacă acest lucru se întâmplă rar, atunci lor de ce li se spune că este important scrisul – când ei văd că se poate trăi bine-mersi doar tastând?

Țări precum Finlanda și unele state americane au renunțat la cursurile de scriere de mână în școli în favoarea cursurilor de dactilografiere. Astfel, copiii sunt învățați să deprindă automatismul – să scrie chiar fără să se uite la tastatură, să tasteze rapid. Totuși această scriere la un device electronic nu numai că e despersonalizată, dar nici nu stimulează recunoașterea vizuală și nici retenția de informații prin memoria senzorială. Când scrii de mână, sedimentezi informația; în plus, scrisul e acompaniat de procesul gândirii.

Invenția telefonului, a computerului, a emailului a așezat scrisul de mână în cutia cu relicve. Așadar nu mai poate fi văzut drept ceva captivant. E necolorat, e negru pe alb. În plus, scrisul (întâlnirea cu propriile gânduri) cere răbdare. A scrie bine, coerent, structurat e un obiectiv la care se ajunge în timp (se știe că este nevoie de răbdare pentru a-ți îndeplini obiectivele pe termen lung). Și cum să fii motivat/pasionat/persistent/rezistent la această muncă a scrisului? Cum să-ți menții interesul când rezultatul nu este imediat? Cum, necum trebuie cultivată capacitatea de a exersa, de a încerca să faci mai bine azi decât ieri; disciplina zilnică – fără autosuficiență, mereu cu dorința de dezvoltare – ar trebuie să se afle în meniul oricărui școlar, laolaltă cu scopul, convingerea că munca lui contează. E important să continui acest proces al deprinderii scrisului bine chiar și când e greu, chiar și când există îndoieli.

Vestea bună e că totul se poate învăța: poți învăța să-ți descoperi/dezvolți interesele; să dobândești obiceiul disciplinei, să cultivi un simț al scopului și al însemnătății. Poți învăța să speri. Să ai răbdare…

Dar să nu uităm că dacă vrem ca jucătorii tineri și pragmatici să aibă răbdare, ei au nevoie să o vizualizeze. Iar noi trebuie să le-o înfățișăm. Fiindcă și noi avem atâta nevoie de ea!

Articol scris de Cătălina Matei, profesoară de Limba și literatura română