Cu mai bine de zece ani în urmă, într-o sală goală de cinema, vedeam hipnotizată animația Iluzionistul, în regia lui Sylvain Chomet. Un bătrân magician încearcă să-și câștige existența cu trucuri ce folosesc recuzita deja consacrată: un iepure cam morocănos scos dintr-o pălărie neagră, eșarfe, pahare, cărți de joc, flori artificiale… Mișcările elegante și sigure ale iluzionistului rămân totuși de multe ori fără efect în fața unui public ale cărui gusturi s-au schimbat și care îsi dorește spectacole tot mai dinamice, strălucitoare și zgomotoase.

Aflat temporar într-un han din Scoția, unde urmează să prezinte un număr de iluzionism la o petrecere, bătrânul încearcă să le facă o bucurie copiilor de la han dăruindu-le monede care îi apar în mână ca prin farmec. La un moment dat, observă că slujnica de la han, o adolescentă cu haine ponosite, are bocancii găuriți. Iluzionistul își folosește banii câștigați ca să-i cumpere o pereche de pantofi noi, pe care îi dăruiește tot sub forma unui truc magic.

Impresionată, fata îl urmează pe furiș când acesta se îndreaptă spre un alt oraș. Din banii câștigați tot mai greu, bătrânul magician îi cumpără fetei hainele de care are nevoie și reușește să îi ofere un cămin, cu toată precaritatea vieții lui de iluzionist ambulant. Treptat, adolescenta de odinioară se transformă într-o tânără frumoasă și elegantă. De ea se îndrăgostește un vânzător de haine și cei doi ajung să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună. Între timp, bătrânul iluzionist își găsește tot mai anevoie de lucru, iar în cele din urmă se hotărăște să renunțe la trucurile de magie. Eliberează iepurele, iar fetei îi lasă bani într-un plic, alături de un mesaj: „Nu există magicieni.” Apoi pleacă singur mai departe.

Povestea, ilustrată discret și minimalist, are un aer dulce-amar. În ea se face simțită dispariția unei lumi. Cu toate acestea, cuvintele de pe biletul de rămas-bun al iluzionistului sunt doar în aparență corecte. Adevărata magie nu este cea de pe scenă, ci se naște prin bunătatea și sacrificiile de fiecare clipă ale bătrânului. Fiecare dintre noi, sugerează filmul, poate aprinde scânteia magiei atunci când acționează cu blândețe, sensibilitate și generozitate.

Există însă și o altfel de magie, revelată în momentele când, în ciuda obișnuinței, reușim să percepem ceva din poezia lumii înconjurătoare. Copiii mici, de pildă, par să aibă în mod inconștient darul magiei. Spre deosebire de adulți, au o legătură directă, instinctivă cu natura și cu alți oameni și o imaginație încă nedeformată de șabloane de gândire și de norme sociale.

Acum câțiva ani, într-o primăvară, mă aflam în grădina unor prieteni, al căror băiețel de patru ani se juca în nisip. Vântul scutura magnoliile, iar petalele albe erau împrăștiate peste tot prin iarbă. Copilul și-a întrerupt joaca și, lăsând pentru câteva clipe găletușa si lopățelele, a întins mâinile și a strigat: „Mami, uite! Vântul mă purtează[1] departe, departe.” Un sentiment asemănător l-am avut în sala de așteptare a unui cabinet medical, unde o fetiță cam de aceeași vârstă, aflată acolo cu mama ei, a început să mângâie un ficus ca și cum ar fi mângâiat un animal, apoi l-a îmbrățișat.

Mai sunt câteva astfel de momente, adunate involuntar de-a lungul timpului. Cândva, în trenul spre Constanța, mi-a atras atenția replica unui băiețel la vederea fumului care ieșea dintr-un coș de fabrică: „Bunicule, asta e fabrică de nori?” Și, tot într-un tren, un copil puțin mai mare, de vreo șase ani, și-a întrebat tatăl: „Tati, de ce ochii oamenilor sunt ca niște oglinzi?” Ceva mai recent, m-am întâlnit în curtea școlii cu o fetiță care avea buzunarele pline cu pietre. „Ce faci cu ele?” am întrebat-o. „Le adun și pe urmă le transform în diamante”.

Magia există, la fel și magicienii. Cu toate că mai devreme m-am jucat puțin cu definițiile, cred într-un fel de alchimie pe care o putem crea chiar și în momentele cele mai dificile ale vieții. Acum ceva vreme, tot o fetiță mi-a povestit cum, atunci când era mai mică, se ruga în fiecare noapte lui Dumnezeu să o transforme în vrăjitoare pentru că își dorea să poată face magie. E una dintre cele mai frumoase rugăciuni pe care le-am auzit vreodată. Poate că, în adâncul inimii, cu toții ne dorim să aducem în lume fărâma noastră de magie.

[1] Exprimarea copilului

Articol scris de Alina Ștefania Cherata, profesoară de Limba germană