mobile-logo


Înscriere Facebook-f Instagram Youtube

Băiatul nostru face baschet de cinci ani. Aproape fără excepție în acești cinci ani, eu am fost cel care l-a luat de la antrenamente. Și tot aproape fără excepție, după fiecare antrenament în acești cinci ani, când se urcă în mașină îmi povestește cu multe amănunte ce anume a făcut în acea oră și jumătate:

– Deci azi am făcut 2 contra 1 și dacă marcai rămâneai tu în apărare și eu am dat 4 coșuri, dar am și ratat o dată de la 3 puncte, dar dacă intra aia era tare de tot, că am dat cu om pe mine. Și am făcut 3 serii de libere și am băgat 8, 8 și la ultima 9!!! Din 10.

Și tot așa până acasă. Iar acasă, de multe ori, reia toooată povestea și pentru maică-sa.

La început mi s-a părut foarte tare chestia asta. Apoi am început să nu mai fiu foarte atent. Apoi să mă plictisesc repede. Apoi să-l ignor aproape total în timp ce-mi povestea, practic, aceleași exerciții pe care le făcuse și cu o seară sau două înainte.

Până când am avut o epifanie. (Dacă ești părinte, știi că epifaniile, deși numele sună foarte pompos, sunt chestii care ni se întâmplă destul de des, când realizăm chestii importante legate de copiii noștri, chestii care erau chiar sub ochii noștri, dar pe care nu le vedeam.) Am realizat că doar pentru că poveștile lui nu sunt uneori pe măsura așteptărilor mele, asta nu le face mai puțin interesante și importante pentru el. Și că în loc să-mi dau în mintea mea ochii peste cap că iar începe cu câte libere a marcat sau a ratat, ar trebui să zâmbesc și să fiu recunoscător că este atât de dornic să-mi povestească lucrurile importante din ziua lui.

Noi, părinții (mai ales părinții de adolescenți), ne plângem foarte des că ai noștri copii ne povestesc prea puține lucruri despre viața lor. Sau că au secrete față de noi. Sau că îi întrebăm cum le-a fost ziua și ei ne răspund monosilabic. Ceea ce nu conștientizăm este că asta se întâmplă exclusiv din vina noastră. Eu nu am văzut până acum copil mic care să nu aibă chef să vorbească dacă cineva îl ascultă. Chiar și cei mai tăcuți și timizi, dacă ești cu adevărat interesat de ceea ce vor ei să povestească, vor turui la nesfârșit și-ți vor spune lucruri uneori extrem de surprinzătoare.

Problema apare deoarece de multe ori ceea ce au ei de povestit nu corespunde cu ceea e ne-am dori noi să auzim. Adică în această goană care este viața fiecăruia dintre noi, ne-am dori ca ei să ne facă un rezumat al zilei cât o postare pe Facebook, o imagine pe Insta sau un video scurt pe TikTok. Iar ei, dragii de ei, ar avea de fapt atât de multe să ne spună încât, văzând și tot văzând că ne plictisesc cu poveștile lor, își construiesc un mecanism de apărare și ajung, da, într-un final, să ne răspundă monosilabic pentru că atât le-am arătat că putem să fim cu adevărat atenți la ei.

Așa că dacă vrem ca „Ce-ai făcut azi?”-ul să fie cu adevărat o conversație și să ne permită să aflăm cât mai multe despre ei, e important să acceptăm că în cele mai multe dintre zile „Ce-ai făcut azi?” va fi o poveste banală pentru noi, repetitivă chiar, dar nu mai puțin importantă pentru ei.

Dacă vrem ca să avem copii care să ne povestească cu adevărat ce se întâmplă în viața lor, trebuie să fim pregătiți să îi ascultăm cu adevărat când vor să ne povestească ce se întâmplă în viața lor. Indiferent ce aleg ei să ne povestească.

Comments are closed.