Vinovăția, un radio de interior
Vinovăția e un radio de interior, cu multe și variate posturi, programat să bâzâie. Și bâzâie din ce în ce mai mult odată naufragiat în adultețe.
Secolul XXI i-a înmânat omului titlul de Marele Vinovat. Omul, acest hibrid între eșec și evoluție; fiul risipitor, consumator, inconștient, creatorul ambalajelor, deșeurilor.
Spune-mi de unde vii ca să îți spun unde te duci: „deșeu” ˂ fr. déchet ˂ lat. dēcadere. Ce e decăderea și nu e căderea? Dēcadere, spre deosebire de cadere, presupune deteriorare, declin, degradare a ceva în timp, îndepărtare de virtute. Cobori în jos, om care tocmai blând nu ești și umple-ți ziua cu treburile tale ca bâzâitul să nu se mai audă, să devină alt zgomot alb.
Am învățat să mă simt vinovată de când mă știu. Se aude radioul în dumicatele rămase-n farfurie, în coșul de cumpărături, în apa care curge până se încălzește, în carnea pe care-o devorez, în cutia de iaurt nespălată care nu mai poate fi reciclată, în pungile uitate în dulap.
O, pungile… Îmi place să fac piața din Obor. În dățile în care nu uit să iau plasele de acasă, nici nu apuc să le înmânez vânzătorilor, că ei, în dărnicia lor, ți-au și pus produsele în pungi de plastic. Aveam pungi… „Lasă, mamă, că ți-am dat eu.” Dar știți, încerc să folosesc cât mai puține pungi, planeta, știți… „Asta să fie problema.” [Și m-am tot gândit. Asta să fie problema? Sau că se nasc de două ori mai mulți oameni pe zi decât mor (în secunda asta – aka 11:28:00, 2.02.2024 – 175 890 de nașteri versus 79 580 decese). Sau că în anul care abia ce-a început s-au produs deja 7 691 650 de mașini, că s-au evaporat 462 746 de hectare de păduri, că s-au emis 3 257 580 tone de CO2, că s-au eliberat în mediu 871 357 de tone de substanțe toxice. În spatele acestor cifre (luate de pe worldometer.com) stau industriile, fabricile și uzinele, aceste tentacule ale capitalismului. E ușor să deraiezi la stânga când îi vezi pe cei mărunți care-și bat capul cu reciclatul, făcându-și mustrări de conștiință, iar pe ăilalți mari care aruncă mult și bine, inclusiv mașini în spațiu.]
În pungile mele de la Obor se găsește carnea. Când mănânc carne, mă simt vinovată de toată plăcerea pe care mi-o dă. Și mă gândesc că nici cele mai tragice documentare nu au reușit să mă facă să devin vegetariană. Și-mi torn tot felul de explicații. Leul e personajul cel rău că mănâncă antilopa? Oare nu orice formă de viață consumă la rândul ei viață pentru a trăi? Cine poate trăi fără a omorî? Vina e ușor de proiectat, iar epoca țapilor ispășitori e departe de a se fi încheiat. Deși învățăm de mici că viețuitoarele sunt cele care se nasc, trăiesc și mor – așadar viețuitoare sunt și plantele, se pare că ești absolvit de vina uciderii lor (de fapt, nici nu se spune că ai ucis o roșie, un măr etc.). Erbivorii au fost mereu tipii buni.
E un păcat să îți ucizi semenii, pe cei ce îți seamănă, deci simpla deținere a unor ochi, urechi, nas, inimă și altele – îi fac greu de ucis. Dar nu ucidere înseamnă și tăierea copacilor, culesul fructelor, legumelor?
Toate ființele, inclusiv plantele, au o origine primordială comună, au evoluat dintr-un strămoș comun: o celulă simplă, o formă de viață similară. Există dovezi genetice și moleculare care arată similitudini în ADN-ul și structura celulară a diferitelor organisme, datorită faptului că toate fac parte din același domeniu: eukaryota.
Așadar, vrem sau nu vrem, ca să trăim trebuie să ucidem sau să ne hrănim cu ființe ucise. Eticheta de vegani sau vegetarieni nu schimbă cu nimic mersul lucrurilor. Fiindcă, într-un final, problema e cum ucidem și cum lăsăm să trăiască (până la ucidem) aceste ființe. Marile industrii alimentare, fermele – sunt cele care se dovedesc nemiloase și nepăsătoare. Dar acestea nu stau în oraș, crimele sunt ascunse ochiului urban. Dacă nu vezi, nu iei parte, ești absolvit de vinovăție? Sau scapi cu câteva minute pe zi în care te simți vinovat?
Mă uitam deunăzi cât de greu mai întâlnești animale pe stradă. Câinii s-au dus (au avut oamenii grijă), pisicile își mai găsesc cât de cât refugiul. Insectele sunt din ce în ce mai rare, lumea betoanelor și a pesticidelor nu le priește. Mi-aduc aminte, când eram mică, după un drum lung, mă așezam în fața mașinii și mă uitam (cu bâzâitul radioului în ureche) la bara și la parbrizul ei care purtau cadavrele a zeci de gângănii. Acum, mașina e curată, asta dacă roțile au curmat viețile celor care se încumetă să treacă prin fața ei. Poate mai vezi un găinaț. A, da, altă problemă a omului. Nu mai știu în ce sector al Bucureștiului, se dă o amendă de 5000 de lei pentru hrănirea porumbeilor, nu de alta, dar găinațul lor atacă vopseaua. Să dispară ei, iar noi să ne păstrăm mașinile intacte. Deși îi deranjează pe unii, păsările sunt cele care reușesc să mai anime viața urbană. În parcuri, porumbeii și ciorile sunt marile cauze ale mizeriei. E de ajuns să dai un search pe net și ai să vezi oamenii terorizați de ele și soluțiile la care se gândesc ca să le alunge: în parc, au instalat sisteme audio anti-ciori, au adus păsări de pradă, în alte țări au pus și capcane sau le antrenează să le adune chiștoacele, gândindu-se că dacă nu scapă de ele, măcar să profite de pe urma lor.
Speciismul este o altă formă de rasism, de care ne facem cu toții vinovați. Omul se dorește deținătorul orașului și se crede stăpân cu drept de veto asupra celorlalte specii. Doar că, spre deosebire de ele, omul aduce stricăciuni ireparabile pământului, care, ne spun cercetătorii, ne mai rabdă vreo câteva zeci de ani, după, nu ar mai avea cu ce să ne susțină.
Deși curentele de gândire au dat, teoretic, omul jos de pe soclu, l-au descentralizat, acesta se îndârjește și nu se lasă mutat la periferie. E încurajator să îi vezi pe postumaniști, postecologiști, adepți ai ANT (Actor Network Theory) ș.a. cum încearcă să schimbe postul la radio, să se audă și muzică, nu doar bâzâit.
Sursă fotografii: freepik.com
Articol scris de colega noastră, Cătălina Matei – Profesoară de Limba și literatura română
