Despre mine

Cred că fiecare dintre noi își amintește de acel profesor ale cărui cuvinte au reușit să restructureze imaginea noastră despre sine și, implicit, să ne determine viitoarele alegeri. Astăzi predau limba română și îmi place să citesc, nu pentru că aș fi vrut asta dintotdeauna, și nici pentru că în loc să bat mingea în copilărie aș fi preferat să răsfoiesc o carte; ca să fiu sinceră, când eram mică mi-era (pot folosi cuvântul acesta aici?) silă să citesc.

În clasa a V-a singura mea medie mai mică de 10 era chiar la română. Totuși, mi-a apărut în cale profesorul despre care vorbeam la început; el a reușit, cu superputerile pe care mi-e greu să cred că le poate avea altcineva în afară de un profesor, să șteargă datele care arătau în mod evident că „româna” nu-i de mine. Acele „bravo”, „exact”, „te descurci foarte bine”, „așa!” au produs metamorfoza silei în plăcere, a lenei în pasiune și, în sfârșit, a Isabellei în profesoară de română.

Sunt convinsă de faptul că înăuntrul fiecărui copil așteaptă cuminți talente „nenuntite” (conceptul lui Ion Barbu, in care „nenuntit” înseamnă nescos la iveală) care, pentru a deveni vizibile, trebuie să fie chemate pe nume, care trebuie să aibă de ce să se agațe, de ce să se îndrăgostească pentru a-și face curajul să se prezinte. Având această convingere, bazată pe propriile experiențe, vreau să contribui la răspândirea cuvintelor creatoare; vreau ca nu numai noi, ci și ei, copiii de azi, să întâlnească încă un profesor care să le arate cele mai valoroase comori: comorile din adâncul interior.

Citatele mele

„[…] viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi.” – Eric Emmanuel-Schmitt, Oscar și Tanti Roz.