Se știe că în limba română există trei genuri: neutru, masculin şi feminin. Cuvintele care fac referire la femei sunt, în majoritatea lor, feminine; cele care fac referire la bărbaţi sunt, în general, masculine.

Există însă unele substantive care au o singură formă de gen, deci substantive exclusiv masculine şi exclusiv feminine. Substantivele exclusiv feminine indică fie caracteristici strict feminine, fie ocupaţii predominant feminine: gravidă, lăuză, soprană, altistă, casnică, moaşă, soră, cloşcă, matcă. Dintre cele exclusiv masculine, pot fi date ca exemplu: tenor, bas, bariton, amiral, cantor, gropar, marinar, papă, popă, paşă, voievod, general, soldat, gunoier, ofiţer (al stării civile) etc. Aceste cuvinte ce desemnează ocupaţii sau ranguri exclusiv bărbăteşti într-o anumită epocă nu au echivalent feminin. Şi totuşi, deşi femeile nu deţin un statut în Biserică, există femei care strâng gunoiul, care oficiază căsătorii, care conduc un minister, care ocupă un loc în senat, care fac parte din cadrul armatei. Așadar pot fi folosite fără teamă variantele feminine: ministră, senatoare, președintă, ofițereasă, notăreasă/notăriță, gunoieră etc.

Dar oamenii încă nu se simt comod să folosească unele cuvinte la genul feminin. Acest dezacord în gen ține de o oareșicare stânjeneală, ba chiar de teama de a greși. Nu e o raritate să auzim titluri masculine asociate femeilor chiar și în cazul unor cuvinte destul de des folosite precum: diriginte (în loc de dirigintă), profesor (nu profesoară), director (și nu directoare) etc. Eventual îndulcite cu un „doamna/domnișoara” înainte.[1] Dar putem spune nestingheriți doctoriţă, avocată, antropologă/antropoloagă, pediatră, dirijoare, primăriţă, astronaută, profesoară, directoare, psihologă, dirigintă, redactoare, președintă, ministră, decană fără a fi mustraţi de DOOM.

Scepticismul arătat în folosirea unor meserii la feminin poartă reminiscenţele faptului că, în trecut, femeilor le erau interzise practicarea unei profesii și accesul la spaţiul privat.

Ca să înțelegem mai bine, să facem o scurtă plimbare în trecut. Conexiunea dintre genuri și profesii spune multe despre istoria umanității, iar cuvintele spun multe despre starea societății din prezent şi din trecut.

Uitându-ne la etimologiile cuvintelor femeie, respectiv bărbat, putem afla multe din concepţiile de azi referitoare la aceste două sexe. Femeie provine din latinescul „familia”: baza societăţii romane era familia, ca şi acum, iar femeia era cea care se îngrijea de cămin şi de copii, așadar nu avea cum să meargă la muncă și deci să dețină titluri de meserii. Nu a fost greu, așadar, cuvântul „familie” să dea naștere cuvântului „femeie”. Cât despre cuvântul bărbat, acesta provine tot din latină şi însemna „om bărbos”. Romanii foloseau acest cuvânt pentru a-i denumi pe daci, barba constituind pentru ei un simbol al bărbăției.

În trecut, majoritatea funcțiilor publice și de decizie au fost deținute de bărbați – ei erau miniștri, președinți, guvernatori, șefi de întreprinderi, senatori, femeile ocupându-se de casă și de creșterea copiilor. Între timp, lucrurile s-au schimbat: femeile (doar unele, din păcate) au avut acces la educație, dreptul de a participa la viața publică și politică, iar astăzi, alături de bărbați, dețin funcții de conducere și activează în toate domeniile publice. Era firesc deci ca multe substantive, mai ales cele care se refereau la ocupaţii, să-şi lărgească registrul din pricina unui avânt de a oferi forme feminine termenilor care erau exclusiv masculini: avocat, doctor etc.

Dar să lăsăm trecutul și să ne întoarcem la titlul acestui text: Să nu ne fie frică de genul feminin! Lingviștii ne recomandă să folosim fără teamă genul feminin în cazul tuturor profesiilor practicate de femei! Iar dacă nu regăsim în DOOM 3 unele substantive la feminin, academicienii ne sfătuiesc să le folosim fără grijă. Fiindcă limba e un organism viu care se modifică și care funcționează asemeni unei radiografii cât mai fidele a realității. Iar dacă întârzie să se schimbe, atunci trebuie ajutată puțin prin folosirea ei într-un mod adecvat de către vorbitorii mai curajoși.

S-a menţionat mai sus inerţia lingvistică a extinderii numelor de ocupaţii pentru femei, ca rezultat al istoriei femeii în domeniul public. Luând în considerare cele de mai sus, se poate spune că limbajul depozitează multe prejudecăţi, care sunt transmise din generaţie în generaţie. Copiii vin pe lume gata să înveţe orice limbă, necontând cunoştinţele lingvistice ale părinţilor. Ei au capacitatea să înveţe limbajul celor care au grijă de ei şi care îşi petrec timpul cu aceştia. Aşadar, prejudecăţile sunt inoculate, nu înnăscute. Pentru un copil este foarte importantă cunoaşterea normelor sociale, a regulilor de comportament, fiind incluse aici şi regulile lingvistice. Iar odată cu transmiterea acestor norme, se pot transmite şi seminţele unei societăți lipsite de prejudecăți și nedreptăți.

[1] Pentru că nu au fost multe femei care să ocupe o poziţie instituţională de rang înalt, nu s-a simţit nevoia unor termeni care să ateste aceste profesii avansate. Femeile care au început să ocupe locurile destinate exclusiv bărbaţilor primeau titlul lor postpus formei de adresare „doamna/domnişoara”. Dar formele acestea nu numai că desemnau genul, dar şi statutul matrimonial. Spre deosebire de bărbaţi, femeile erau şi sunt judecate pe baza acestui statut. Era de aşteptat ca femeile să părăsească studiile şi locul de muncă dacă erau căsătorite; femeile în vârstă care aveau titlul de domnişoară erau considerate nişte persoane care au dat greş în viaţa lor personală şi desconsiderate fiind numite „fete bătrâne”. Cele necăsătorite şi cu copii erau considerate imorale. Aşadar era o povară pentru aceste femei să poarte titlul de „doamnă”, respectiv „domnişoară”. În schimb, în limbajul oficial, unui bărbat, indiferent de starea lui civilă, i se atribuia statutul de „domn”. Niciodată nu s-a auzit formula de adresare „domnişorul director”, chiar dacă ar fi fost atribuită unui bărbat necăsătorit. Poate doar în glumă.

Articol scris de Cătălina Matei, profesoară de Limba și literatura română