Colegele noastre, prof. Cătălina Matei și înv. Alina Țârcoman-Ochea vă invită să descoperiți cum au răspuns provocării de a îmbina arta cuvintelor cu arta jocului în cadrul evenimentului „Dixit – Poezia în imagini”, găzduit de Asmodee Romania la Cărturești Verona.
Primul post-it a fost inventat accidental. La fel ca omul.
Când a încercat să facă un lipici foarte puternic, dr. Spencer Silver a inventat un adeziv slab și reutilizabil. Unde dai și unde crapă!
Colegul lui s-a gândit să folosească adezivul pentru bilețele. Greșeala unuia, descoperirea altuia…
Primul copac s-a inventat acum 385 de milioane de ani și arăta ca o ferigă uriașă de 8 metri. Îl chema Wattiza.
Primul om s-a inventat acum 4 milioane de ani și arăta ca un cimpanzeu.
Nu avea nevoie de post-ituri. Trebuia „doar” să supraviețuiască.
De copaci avea nevoie – să se cațere, să se ferească de prădători, să doarmă.
De la primii oameni la cei de astăzi, a crescut numărul de post-ituri și a scăzut numărul de copaci.
Spune-mi ce ai de făcut și o să-ți spun câți ani ai.
Trezește-te
Mănâncă
Fă treabă (mică/mare)
Joacă-te
Dormi
Trezește-te
Ascultă
Fii cuminte
Învață
Scrie
Citește
Dormi
Trezește-te
Spală-te pe dinți
pe ochi
pe mâini
Spală-ți rufele
mașina
creierul
Culcă-te
Trezește-te
Mergi la serviciu
la sală
Cumpără
Fă de mâncare
curat
Întâlnește-te
Lasă-ți telefonul
calculatoru’
televizoru’
Culcă-te (cu sau fără)
Trezește-te
Lipește de tine toate post-iturile
Ieși afară într-o zi de toamnă
Lasă-te în bătaia vântului
Cătălina Matei
*****************************************
ȘI MÂINE E O ZI
ea e Ioana – blocată
între pereții reci ai apartamentului
fără număr
dintr-un bloc bucureștean
oarecare
privește necontenit pe fereastră
la frunzele verzi prăfuite ale unor copaci răzleți,
rătăcitori?
la urâțenia grosolană a blocurilor de vizavi?
Ioana privește necontenit prin fereastră
Ioana privește în urmă
…12, 13, 14, 15
Ioana, ai teme pentru luni!
16, 17, 18…
Ioana!
19 rândunele pe prima sârmă, nemișcate, neelectrocutate
Ioana!
da, mamă, și mâine e o zi
astăzi mă scald în soare
ca pescărușii la mare.
când te întorci acasă, ai grijă, să nu te abați din cale,
nu-i timp de pierdut,
nu-i timp de cântat,
nu-i timp de visat,
nu, nici măcar pentru oftat!
iarba trebuie scoasă dintre pietre,
buruienile smulse
iar gândacii stârpiți.
Ioana zise: bine, bine
dar era aproape vară
dealurile încropite de flori
de gărgărițe și fluturi ușori.
se întoarse abia pe seară
c-un buchet de margarete, garofițe și mironosițe
sunt pentru tine!
Ioana, eu ce-am zis?
nu-i nimic, și mâine e o zi,
curtea de iarbă nu se va-mpânzi!
Ioana, se-ntunecă, te rog, intră în casă!
Ioana pășește desculță prin iarbă,
prin iarba tot mai albastră,
în rochia de noapte, borcanul în mână,
și-așteaptă, și caută, și-așteaptă, și caută
Ioana, se-ntunecă, te rog, intră în casă!
și-așteaptă, și caută, și-așteaptă, și caută
Ioana, se-ntunecă, te rog, intră în casă!
și mâine e o zi de prins lumini vii.
Ioana privește prin geamul ferestrei din apartamentul
fără număr, culoare, lumină
privește prin lespedea unui mormânt,
în ochii fetițelor sale,
nu-i timp de doliu,
nu-i timp de plâns,
nu-i timp de stat degeaba,
nu, nici măcar nu-i timp de iubit.
pământul trebuie muncit,
animalele adăpate,
gurile hrănite.
și mâine e o zi, Ioana!
Ioana n-aude, nu-și mai întinde capul spre cer,
nu vrea să știe – e noapte sau zi,
iar „mâine”, cuvântul „mâine” – pentru ea nu va mai fi.
retina ochilor săi – o rolă de film ce pare zgâriată, rulează aceleași imagini
o femeie, se trezește la 5 dimineața, hrănește animalele
din curte, mulge vaca, smulge iarba,
plivește straturile de ceapă, scoate mierea din stupi, culege gândacii de Colorado,
îi stârpește sub talpă, nu mănâncă, nu bea, poate doar se roagă.
singurele schimbări observabile:
coloana gârbovită
părul încărunțit
privirea tot mai înspre pământ
Ioana privește și subțiază geamul ferestrei
dintr-un bloc bucureștean
oarecare,
Ioana se sprijină de un cadru,
privește-nainte înapoi la ziua în care
singură a turnat puținul zahăr din viața ei
într-un izvor ascuns de ochii lumii.
nu și-a mai dat timp să se piardă în gânduri,
să înalțe castele în mușuroaie de furnici,
să asculte sunetul lucrurilor simple: ciripitul păsărilor,
fâlfâitul electric al cărăbușilor, foșnetul frunzelor, trosnetul lemnelor din vatră,
dangătul clopotelor de la gâtul vacilor, muzica bruiată de la radio,
vocile înfundate din receptor:
mamă, și mâine e o zi!
Ioana privește, geamul crapă
Ioana dă timpul înapoi. înainte. înapoi.
Ioana îl oprește, Ioana îl pornește,
Ioana-i zâmbește, Ioana-i vorbește:
oricât de scurt ai fi
și mâine e o zi!
geamul se spulberă în cristale
de zahăr.
Alina Țârcoman-Ochea
