Parisul în ochii mei

Articol scris de Irina Godja (VII 2) pentru nr. 6 al revistei Aletheea Mozaic

Întunericul străpuns de luminile palide ale felinarelor îi zâmbeşte copilului înfrigurat. Adierea şoptită îi străpunge sufletul. Acesta de abia înaintează prin fulgii reci de nea ce îl atacă. „Nu vreau să mă opresc”, strigă cu glasul pierind. „O să continui să merg”, îşi spune. Însă viscolul dur îi stinge vocea de copil, răpindu-i discret vorbele calde, pe care le aruncă fără milă în văzduh…

„Nu vreau să plec, mai vreau să rămân…”, mă gândesc. Atâtea zâmbete, atâtea râsete care reies din pozele ce rămân mereu în viaţă, alături de amintirile din mintea mea… Parisul îmi zâmbește cu ochi trişti, ştiind că nu mă va revedea prea curând. Turnul Eiffel care străpunge norii cu vârful lui luminat priveşte fel şi fel de oameni. Notre-Dame, obosită de toată agitaţia din jurul ei, se culcă uşor. Louvre îşi alintă tablourile şi sculpturile, Mona Lisa zâmbeşte cu gura până la urechi. Arcul de Triumf rămâne atent la trafic şi nu se culcă sub nicio formă.

Le Petit Palais priveşte, triumfător, cum oamenii se pozează zi şi noapte, la marea intrare în stil gotic. Le Grand Palais priveşte, plin de gelozie, cum mititelul de pe cealaltă parte a străzii devine „fotomodel”. Metroul care îşi face treaba nonstop reţine şi trage cu urechea la toate discuţiile intense ale oamenilor. 

Palatul Versailles preia slujba Soarelui pe timp de noapte şi luminează gândurile oamenilor cu o iscusinţă neobişnuită. Galeriile Laffayette, înfumurate ca de obicei, îşi admiră împrejurimile selecte.   

Privesc cum Parisul adoarme.