mobile-logo


Înscriere Facebook-f Instagram Youtube

Interviu cu traducătorul Louis Ulrich, realizat de Rebeca Oancea (a VI-a 1) și David Dragomir (a VII-a 1), pentru revista Aletheea Mozaic

Într-o zi de joi, în sala Agora a școlii Aletheea, elevii claselor ciclului gimnazial au avut ocazia să afle din secretele lui Louis Ulrich, traducător profesionist din limba engleză. Ei au discutat despre cărțile traduse de el, unele în condiții neobișnuite. Spre exemplu, „Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd” de Nick Mason (bateristul trupei), a tradus-o în decurs de mai multe luni la lumina lumânării, pe când se afla în Africa, unde nu a avea curent electric sau apă curentă și unde se hrănea mai mult cu conserve.

Ulrich a tradus de-a lungul carierei sale zeci de cărți, publicate cu precădere de Editurile Trei și Editura Publica, printre care: Walter Isaccson, „Leonardo da Vinci” și „Einstein; Liel Leibovitz, „Hallelujah”; Jamie Wheal, „Regăsirea sensului”, Thomas Halliday, „Tărâmuri”, Henry Gee, „O (foarte) scurtă istorie a vieții pe Pământ”; Anthony Clifford Grayling, „Istoria filosofiei”; Paul Brinkley-Rogers, „Bucurați-vă de fericirea voastră”. Absolvent de sociologie, el lucrează în prezent ca expert pentru diverse organizații umanitare internaționale, cele mai multe situate în Africa, precum şi pentru Organizaţia Internaţională pentru Migraţie.

În dialogul cu el, elevii au descoperit, printre altele, ce anume leagă și separă diferitele culturi de pe întinsul globului, firește, din perspective filologice și umanitare. În limitele timpului alocat întâlnirii, discuțiile s-au dus și către alte sfere de interes ale copiilor, iar în extra timpul pe care traducătorul ni l-a acordat, Rebeca și David, elevi în clasele a VI-a 1, respectiv a VII-a 1, i-au luat un interviu.

 

Rebeca: Ne-am documentat despre experiența dumneavoastră din Africa și am aflat că nu a fost chiar cea mai grozavă. Ce anume v-a determinat să alegeți să plecați tocmai în Africa?

Nu m-a determinat neapărat ceva. Nu cred că a fost dintotdeauna visul meu să ajung în Africa. Pur și simplu a fost o întâmplare fericită. Mi-aduc aminte foarte bine și acum: eram în apă, la Sfântul Gheorghe, în Deltă, și făceam baie. Era sfârșit de august sau început de septembrie și-am auzit telefonul sunând și, până să ajung la el, n-a mai sunat. Când m-am uitat la telefon, era un număr foarte, foarte, foarte lung. Numerele de telefon din România au 11 cifre. Ei bine, ăla era un număr atât de lung de telefon încât se umpluse tot ecranul și am zis, măi, cine să fie, e vreo greșeală? La vreo 10 minute după, a sunat încă o dată telefonul și atunci am răspuns. Era un domn care vorbea română. Era în Africa, mă suna din Congo, din Congo Brazzaville. Sunt 2 republici, una se numește Republica Congo sau Congo Brazzaville, iar cealaltă este Republica Democrată Congo. N-are nicio legătură cu democrația, este fostul Zair. Sunt 2 țări diferite, una mai dezvoltată, cealaltă vai de capu’ ei, aia de jos de tot, despre care vă povesteam. Ei bine, și m-a sunat domnul cu pricina și m-a întrebat uite, știu ce ai făcut tu în România, ai vrea să vii să lucrezi  în Africa? Mă sunase la recomandările celor din România, el, român fiind, m-a sunat pe mine, a zis „Vrei să vii?”, „Vreau să vin!”. Așa am ajuns eu, cu multă vreme în urmă, în Africa, a fost telefonul norocos.

Rebeca: V-a influențat cultura și stilul de viață din Africa în traducerea cărții Pink Floyd?

Nu, nu m-a influențat cultura, ci m-a influențat mai degrabă stilul de viață, în sensul că acolo se face noapte foarte devreme și, ca orice alb, nu ești obișnuit să te duci să te culci la ora opt și, cum prea multe distracții acolo nu există, m-am apucat să traduc această carte. Ca să nu o iau pe pustii, pentru că, neavând mare lucru de făcut, încerci să-ți găsești ceva ca să te menții sănătos la cap. Iar traducerea a fost una dintre formele de terapie. Ei bine, condițiile de acolo au avut un rol determinant. La biroul la care lucram aveam un generator care producea curent și acolo-mi încărcam computerul. Acasă, cartea respectivă am tradus-o pe computerul care funcționa 4 ore sau cât îl ține bateria, iar lumină aveam de la lumânări. Deci, aceasta este o carte pe care am tradus-o, de la început, la lumina lumânării, iar când zic la lumina lumânării nu e o exagerare, ci e o realitate. Un fapt.

Rebeca: Pot cititul și traducerea de cărți alina durerea?

Da, dar sunt 2 lucruri diferite. Cititul este întotdeauna una dintre cele mai plăcute îndeletniciri pentru o sumedenie de oameni. Eu nu îmi pot imagina o zi în care să nu citesc. Nu mă culc fără să citesc. Nu pot să-mi imaginez o astfel de zi. Mă culc citind și mă trezesc citind, lucru pe care cu siguranță îl fac milioane de oameni și în momentul ăsta și e, într-adevăr, o formă de  regăsire, de alinare, cum ai spus tu. Traducerea, în schimb, e o provocare, pentru că te gândești sau îți dorești ca acea carte pe care o traduci să ajungă și în mâna altuia și vrei ca ceea ce ai lucrat tu să sune bine. Dacă pentru tine sună bine, e un cadou, să zic așa, pe care vrei să-l faci altora. E greu să trăiești din traducere. Un traducător, în România, nu va fi niciodată foarte bine plătit, doar dacă, probabil unii sunt atât de înzestrați încât editurile să fie mai generoase, mai darnice. Altminteri, e o muncă pe care o faci la limita de jos a decenței financiare, dar cu o plăcere uriașă, pentru că vezi că apare cartea și eventual un critic sau un scriitor zice mamă, ce mișto! Ei bine, da, atunci te simți bine.

Rebeca: Mulțumim. Ne puteți povesti câte ceva despre procesul de traducere a unei cărți?

Pot să povestesc o grămadă. Numai că traducerea unei cărți, ca să spun foarte pe scurt, presupune, înainte de toate, o imersiune cât se poate de adâncă, cât se poate de extinsă, în cartea cu pricină. Pentru că, încă o dată, tu traduci cartea aia nu ca să ți-o faci ție cadou, pentru că ai citit-o în limba în care a fost scrisă. Dar, atunci când te apuci să o traduci, te gândești să dai și altora din bucuria pe care ai simțit-o tu, iar atunci când te apuci să dai ceva, ori dai, ori nu mai dai și, ca să dai cum trebuie, trebuie să te duci tu cât se poate de mult, să te pui în pielea celui care a scris-o. Aș putea să vă dau ca exemplu una dintre cărțile pe care le-am tradus cu câțiva ani în urmă, care se numește Bucurați-vă de fericirea dumneavoastră, un titlu foarte neromânesc, pentru că este o traducere din limba engleză, în limba română a unei fraze spuse greșit în limba engleză, de un începător japonez în ale englezei. Omul cu pricina încerca să fie amabil, spunând bine ați venit la mine acasă sau bine ați venit, poftiți, luați un pahar de apă, iar ce îi ieșea lui în limba engleză era bucurați-vă de fericire. În engleză ar fi fost lu’ dumneavoastră. Mi s-a părut cam exagerat să-l traduc pe lu’, așa că am zis Bucurați-vă de fericirea dumneavoastră. Întâmplarea face să-l fi cunoscut pe acest om, pe scriitor, și ne-am conversat și ne-am povestit și stat de discuții și așa mai departe. Nu e un oarecare, e un scriitor care a primit premiul Pulitzer. E jurnalist de meserie, unul dintre cei care a scris despre războiul din Vietnam. Unul dintre ultimii jurnaliști americani care a plecat din Vietnam cu ultimul avion înainte de plecarea din Saigon, înainte să intre comuniștii. Un om cu o experiență de viață grozavă, acum are vreo 85 de ani, ei bine, traducând această carte, care este un capitol din viața lui, este autobiografic, și, ca să înțeleg despre ce era vorba, am văzut toate filmele japoneze din anii ’50 și ’60, cât el stătuse prin Japonia, numai Dumnezeu știe pe unde le-am găsit. Unele nici măcar nu erau în română, le-am văzut în portugheză, în tot felul de limbi. Am ascultat toată muzica la care face referire omul ăsta și am zis: trebuie să mă pun în pielea lui ca să înțeleg ce se întâmplă. Deci, pentru mine, a face un lucru de trebuință altora, ca traducător, înseamnă a încerca să fii acolo unde a fost scriitorul și a da celorlalți atât cât ai putut să iei din lumea scriitorului și să pui și de la tine ceva. Așa cum spunea cu vreo 2 sau 3 săptămâni în urmă, stând la masa asta unde stau eu acum, un alt scriitor român – care a fost aici, a povestit spre tot felul de lucruri, care el însuși traduce – noi, traducătorii, lucrăm pe o schemă, nu suntem scriitori, traducem pe schema aia. Eu aici aș avea rezerve. Radu Paraschivescu, pentru că despre el vorbesc, era destul de modest, în schimb, traducerile lui sunt absolut fabuloase și ceea ce dă el multora dintre cititorii unui scriitor pe care îl cheamă Julian Barnes e mai mult decât Julian Barnes. E Julian Barnes, în lumea lui Barnes, cu lumea și cu traducerea acestui domn pe care îl cheamă Radu Paraschivescu.

David: Ce anume face o traducere să fie fabuloasă?

Cred că, înainte de orice, o foarte bună cunoaștere a limbii, apoi o apropiere cât se poate, la limita posibilităților, de lumea scriitorului, de, cum zicem noi, a te pune în papucii celuilalt, dar sunt multe lucruri, printre care și afinitatea cu ce traduci, dragostea ta pentru scriitorul și cartea respectivă. Ce mai face o traducere foarte bună e o redactare bună, pentru că, înainte de orice, tu poți să traduci relativ bine, dar eu dacă îți pun ție, Rebeca, în față traducerea mea de o pagină a unei cărți, tu vei pune în loc de sauori sau acolo unde eu am pus un punct, tu vei pune un punct și o virgulă. Sunt lucruri esențiale, atunci când vine vorba de frazare. Când vine vorba de înțelegere, când vine vorba de foarte multe lucruri care dau armonie, care împlinesc, care rotunjesc cuvintele și traducerea, iar o redactare bună este esențială. Procesul e simplu: traducătorul traduce, încearcă să-și dea măsura capacității lui în traducerea respectivă, trimite cartea la editură, editura dă cartea mai departe unui redactor sau unor redactori care verifică textul și stilul și le îmbunătățesc. Cu cât sunt mai mulți ochi, cu atât calitatea crește. Numai că e un proces extrem de laborios și mâncător de timp. Asta înseamnă laborios, iar editura zice băi, hai cu ea la tipografie, gândim în termeni pecuniari, gândim în cantitate. Cartea e o marfă care se vinde, care aduce bani. Care bani se întorc și la traducător, se întorc și în buzunarele celor care au drepturile de autor. Și lucrurile merg, dar trebuie să se întâmple într-un anumit timp. Am prieteni care au tradus și traduc sau refuză să traducă în mai puțin de un an, iar aceia sunt mai falimentari decât mine. Eu împing termenele cât se poate de mult pentru că vreau să fac un lucru bun. Dar prietenii mei, despre care vă vorbesc, niște stiliști extraordinari, trebuie să traducă o singură carte pe an și să trăiască, nu știu, din pâine cu muștar. Ce or mânca? Dar, încă o dată, o carte care iese din mâna prietenului Cristi va fi un monument. Deci ce face o traducere bună? Bună simțire, cunoaștere, bun simț, respect.  Asta o face.

Rebeca: De ce ați ales să traduceți o carte în loc să scrieți una?

Pentru că nu mă pricep să scriu. N-am încercat niciodată. Nu știu dacă aș fi capabil. Dar ca să te apuci de ceva îți trebuie niște resurse de imaginație, de, nu știu, de încredere și o recunoaștere a propriilor posibilități de a scrie sau nu. Eu nu le-am văzut, le-oi avea, dar nu le-am regăsit. Mi-ar plăcea să cred că le am.

David: Ne-ați spus că este un angajament să te apuci de tradus o carte pentru oamenii care urmează să o citească în limba lor maternă. Dar s-a întâmplat vreodată să vă simțiți copleșit de situație și să aveți nevoie de o pauză?

Încerc să înțeleg ce vrei să spui, ca să nu te întreb ce vrei să spui. Mi s-a întâmplat  să mă enervez în fața unor situații legate de traducere, pentru că nu pricepeam ce vrea să spună personajul cu pricina. Pentru că, de exemplu, limba nu era accesibilă, formularea sau stilul nu era accesibile în paragraful respectiv, deși cursese totul minunat, timp de 6 capitole și urmau alte 6 să zic, care curgeau și mă înghesuiam, mă blocam undeva acolo. Și atunci nu pot să spun că mă simțeam copleșit, eram mai degrabă nervos și încercam să văd cine mă poate ajuta. Cine te poate ajuta? Un om care știe, probabil, mai bine decât tine limba cu pricina sau tu însuți să faci o săpătură mai adâncă în cine știe ce dicționare și enciclopedii. Una dintre ultimele cărți pe care le-am tradus cândva, pe la sfârșitul anului trecut, o carte foarte frumoasă, care e și acum în librării, se numește „Tărâmuri”. Nu înseamnă că-i fac eu reclamă cărții cu pricina. Era  cartea unui biolog, antropolog și așa mai departe, despre pământul de altădată. Cartea cu pricina, v-am spus, în limba engleză se numește „Otherlands”, iar eu am tradus-o „Tărâmuri” pur și simplu, că așa mi-a venit. Nici nu știu de ce, dar toată lumea a zis că a fost o traducere inspirată. Ei bine, dincolo de toată chestia asta, cred că e plină de o grămadă de lucruri tehnice. Chestiile tehnice se leagă efectiv de anatomie, de biologie, de diplodocus și mai știu ce și tot felul de alte animale preistorice. La un moment dat eram într-un impas extraordinar, pentru că erau niște lucruri pe care le înțelegea toată lumea, în schimb nu existau termenii cu pricină în limba română. Era vorba despre acele animale care, unele pasc iarbă, iar altele pasc frunze, mănâncă frunze. Sunt cei care pasc și se numesc grazers, care pasc de jos. Dar nu poți să spui că paște în vârful copacului, pentru că a paște, în limba română are legătură cu ceva care se întâmplă jos, dar ăla de sus, ce face? Girafa, de pildă, ce face?

David: Mănâncă.

Dar în limba engleză există un termen specific care îl definește. Ei bine, și am întrebat niște prieteni care știu limba, biologi români care au făcut biologie și lucrează ca biologi în Canada, care sunt în Canada de 30 și ceva de ani și vorbesc la fel de bine românește, franceză și engleză, si au zis că nu există. Măi, cum nu există. Care-i termenul? Pe românește nu există. Am întrebat pe cineva, o doamnă foarte respectabilă, care se pricepe la termenii ăștia, care lucrează la Muzeul Antipa și mi-a făcut o descriere, descriere pe care o doamnă foarte deșteaptă, redactor de carte, a făcut-o mai mică și a pus-o ca notă explicativă și toată lumea a fost fericită. Ei bine, acela pentru mine a fost sau aceia au fost niște termeni din cauza cărora simțeam că îmi iau câmpii. Știam ce vreau să spun și, ori n-aveam vorbele la mine, ori le aveam, da nu erau alea potrivite. Așa că un termen ca grazer, de pildă, s-a transformat într-o poveste de vreo 2 rânduri, pentru că cineva a fost suficient de inteligent să zică ho, calmează- tehai să facem o explicație în subsol. Și ce a făcut? O explicație minunată în subsol și sper că s-a vândut și cartea.

Rebeca: Există o persoană anume pe care ați întâlnit-o în copilăria dumneavoastră care v-a influențat alegerea profesiei?

În niciun caz legată de traduceri, pentru că în ultima vreme asta am făcut. Cred că una dintre persoanele care au avut realmente un rol important în viața mea nu se leagă de profesie, cât să leagă de citit. Bunicii mele, care vorbea destul de prost românește pentru că nu era româncă, îi plăcea grozav să citească și, spre deosebire de faptul că nu vorbea bine românește, citea foarte bine și înțelegea foarte bine românește. Eu am învățat să citesc pe la 5 ani, iar la 5 ani și jumătate, bunica m-a adus la bibliotecă și-mi aduc aminte de asta cu mândrie și o s-o spun întotdeauna că am fost cel mai tânăr împrumutător de cărți al unei biblioteci locale din orașul în care m-am născut eu, care nu-i Bucureștiul. Pe atunci, permisele de bibliotecă se dădeau la vârsta de 7 ani. Eu am avut de la 5 ani și jumătate si l-am pierdut, nici nu știu dacă l-am avut vreodată eu sau dacă l-a ținut bunica, dar atunci de la bunica am învățat să citesc. Ea m-a dus la bibliotecă și de atunci citesc întruna, după cum vă spuneam. Și îmi place și să traduc cărți, pentru îmi place să citesc. Iar dacă o să scriu vreodată, habar n-am, dar cu siguranță am niște îndoieli puternice că aș fi capabil să o fac.

Rebeca și David: Mulțumim.

Cu mare drag.

Comments are closed.