Interviu cu omul și actorul Marius Manole 

de Lara Popa (VII2)

Stilul lui este recunoscut imediat: îndrăzneț, plin de personalitate, încrezător în propriile forțe și extrem de calm. Una dintre figurile distincte ale scenei teatrului românesc, Marius Manole vorbește în acest interviu despre actorie ca formă de exprimare și despre inspirația care îi definește universul creativ. 

Lara: Cum l-ai descrie în câteva cuvinte pe actorul Marius Manole? Dar pe omul Marius Manole? Dar omul pe actor? 

Marius Manole: Deci cum l-ar descrie actorul pe om și omul pe actor? Actorul pe om: imprevizibil, adoră riscul, nu acceptă foarte multe norme, îi place să depășească granițe, neobosit. Omul Marius Manole îl pune pe actorul Marius Manole la foarte multă muncă, mult prea multă muncă, îl face pe actorul Marius Manole să fie în permanență viu, curios și să caute. Acum ar trebui să abordez și cum îl descrie omul pe actor și actorul pe om, dar uite că ele se întrepătrund pe undeva pentru că nu este mare diferență între omul Marius Manole și actorul Marius Manole.  

Omul Marius Manole nu are control prea mult asupra vieții lui, amână lucruri, se trezește cu neplata facturilor și a curentului la zi, este destul de împrăștiat. În schimb, actorul Marius Manole este foarte matematic, prezent, punctual întotdeauna, nu lipsește niciodată la niciun spectacol și nu a amânat niciodată vreun spectacol decât dacă a fost forță majoră. Este foarte serios! Artistul Marius Manole este mult mai serios decât omul Marius Manole! 

Lara: Și mie îmi place să fiu punctuală. 

Marius Manole: Deci tu faci diferența între om și elev… iar eu trebuie să fac diferența între om și actor! Nu m-am gândit niciodată la perspectiva asta! Și nici măcar nu mi-am dat seama că sunt atât de diferiți. Într-adevăr, eu ca om sunt mult diferit față de actor! Acum îmi dau seama! 

Lara: Fiecare om e diferit în felul lui, fiecare persoană se gândește la lucruri diferite și are o perspectivă diferită față de ce se întâmplă în jurul ei. 

Marius Manole: Eu în meseria mea sunt mai serios decât în viața mea de zi cu zi, sunt mult mai riguros, mai cinstit. Artistul are mai multe calități decât omul! Incredibil! Acum îmi dau seama! 

Lara: Dacă ai putea să te căsătorești cu o piesă de teatru, care ar fi mireasa? 

Marius Manole: Cred că aș prefera o comedie pentru că mi-ar plăcea ca mireasa să aibă mult umor, mai ales că umorul este apanajul omului deștept, și pentru că atunci când ai umor nu te plictisești niciodată! Ca să ai umor trebuie să fii inteligent, de aceea mi-ar plăcea să fie o comedie. Ca să nu nedreptățesc pe nimeni, aș spune „Ziua mea norocoasă” care are și un titlu foarte frumos și care a avut premiera de curând. Vă invit la Teatrul Național s-o vedeți. 

Lara: Și mie îmi plac mult comediile. 

Marius Manole: Și ai fost la „Regina Mamă” , dar nu e comedie. Ce ți-a plăcut? 

Lara: Mi-a plăcut foarte mult. De exemplu era o scenă când era seară, te-ai culcat și a venit mama cu lanterna… 

Marius Manole: a venit Doamna Oana (mama) și nu mă lăsa să dorm… 

Lara: M-am mirat cum de nu te-ai enervat chiar atât de rău, erai calm… 

Marius Manole: De ce nu m-am enervat? Pentru că era mama și părinții, uneori, oricât ar fi de cicălitori, agasanți, sunt părinții noștri și nu te poți enerva pe ei cum te-ai enerva pe un coleg de școală și atunci e explicabil. 

Deci ți-a plăcut „Regina Mamă”! 

Lara: Da! Foarte mult! 

Marius Manole: Și la ce spectacol ai mai fost? 

Lara: La „Ce avem noi aici?” 

Marius Manole: Și ți-a plăcut? 

Lara: Și acela mi-a plăcut foarte mult!  

Marius Manole: Acela era chiar comedie! 

Lara: Era o scenă când te-a sunat mama ta… 

Marius Manole: Da! Carmen Tănase! 

Lara: Și ea a sunat la poliție, poliția a întrebat: „Câți ani are băiețelul dispărut?” și ea a răspuns: „33”. 

Marius Manole: Ea spunea: „Este îmbrăcat într-o cămășuță, cu pantalonași maro, are un sacouț nu știu de care, are o gecuță de piele maro…” „Dar câți ani are, doamnă?” „Are 33”! Toate acestea pentru că, pentru fiecare mamă, ești copil indiferent de vârstă! Poți să ai 80 de ani… Dacă părinții sunt în viață, pentru ei ești întotdeauna copilul lor. Eu am aproape 50 de ani, mama și acum mă întreabă: „Ai mâncat?” sau îmi spune „să nu vin singur seara” și eu îi spun: „Mama, locuiesc singur de 25 de ani”, dar e datoria lor și părinții nu vor renunța niciodată la grija asta, la protectivitatea asta pe care o au pentru că sunt părinții noștri, ai să vezi… 

Lara: Ai dreptate! 

Marius Manole: Poți avea 60 de ani și tot așa se întâmplă! Este ciudat când vezi o doamnă de 80 de ani cu un om de 60 de ani, el fiind copilul, și ea vorbindu-i ca unui copil, dar așa e, ești copilul lor până când… abia când nu mai ai părinți se spune că nu mai ești copil. Atâta timp cât părinții tăi sunt pe pământ, tu ești mereu copil! 

Lara: Și mama îmi spune la fel! Și la 18 ani tot copilul ei voi fi! 

Marius Manole: Și când vei avea 50, tot copilul lor vei fi! Crede-mă, trăiesc asta! Sincer, e bine! 

Lara: Chiar e bine să aibă cineva grijă de tine, să ai suport moral și emoțional! 

Marius Manole: Exact! 

Lara: Și o altă întrebare pe care voiam să ți-o adresez de mult… Care este rețeta pe care o urmezi de reușești să treci cu ușurință de la țipăt la voce calmă? Sau de la disperare la liniște? 

Marius Manole: În primul rând este un mecanism tehnic, actoria presupune multă tehnică actoricească. De fapt, noi asta învățăm în facultate, tehnică actoricească. Este o tehnică, dar niciuna nu funcționează dacă tu nu ai o justificare interioară. Să ai un gând, în sensul acesta. Dacă tu țipi neavând niciun gând, pare că ești un nebun care țipi. Dacă te calmezi la fel, pare că ești un om cu personalitate dublă. Tonurile acestea de care vorbești vin din niște gânduri, din niște trăiri, din niște mecanisme interioare care acționează asupra exteriorului. Și tu ai putea să faci asta! Dacă reușești să faci asta numai tehnic, nu sună bine. Publicul trebuie să înțeleagă de ce ai trecut de la vocea aceea puternică, de la țipăt, de la disperare, la calm.  

Lara: Adică trebuie să înțeleagă sentimentele acelui caracter… 

Marius Manole: Bineînțeles! Exact! Trebuie să înțelegi trecerile acestea de la o stare la alta, de la disperare la bucurie, de la agonie la extaz, altfel publicul vede pe cineva care este psihopat și trebuie închis!… Cum mi-a scris o doamnă, de exemplu. Am pus un story de la „Opera de trei parale” și m-a întrebat: „La ce spital de nebuni ați filmat?” și eram pe scena Teatrului Național… Dacă nu înțelegi povestea, noi, actorii, putem trece ușor drept oameni nu tocmai normali! Dar în fond, noi avem justificarea noastră pentru care procedăm așa. Și eu când mă duc la teatru uneori, sunt ca tine, spectator… și mă mir de fiecare dată când văd niște actori care fac în toate felurile și mă întreb de ce o fac? Ce îi determină să facă așa de la ora 7? 😊 

Eu am spectacol în fiecare seară. Deci în fiecare seară, chiar dacă mi-e rău, chiar dacă mi-e somn, chiar dacă mi-e foame, chiar dacă am un necaz acasă, chiar dacă se întâmplă ceva, eu trebuie să fiu un mecanism perfect! Ca să poți să accepți să-ți lași viața ta deoparte ca să te ocupi de viața altuia, pentru că noi pe scenă asta facem, trebuie să te mâne ceva în lupta asta, să fii ori pasionat de actorie, ori să-ți placă foarte mult oamenii astfel încât în fiecare seară, tu să dai la o parte viața ta, cu tot cu probleme, cu bucurii, cu iubiri, cu neîmpliniri, cu tristeți, și să te apuci să prezinți viața altuia/altora. De aceea îi sfătuiesc pe toți tinerii ca atunci când se apucă de o meserie sau atunci când își aleg o meserie, o carieră, să fie pasionați! Altfel n-o să le iasă meseria, se vor plictisi și la un moment dat își vor pune întrebarea: „De ce fac asta?”. E foarte rău să te trezești la 40 de ani și să te întrebi: „De ce m-am apucat de asta, pentru că nu sunt fericit?” 

Dacă te apuci din pasiune, niciodată nu te vei plictisi de meseria ta, niciodată nu vei obosi și niciodată nu vei spune: „mă duc la muncă” sau „azi am muncit” pentru că nu vei considera că e muncă. Va fi ca un hobby.