Despre proiectul de plan-cadru pentru liceu, sine ira et studio!
Există un film care se numeşte The Fireman. E făcut de Chaplin în 1916. Într-o unitate de pompieri se dă alarma şi o echipă, aiurită bineînţeles, pleacă să stingă o clădire aproape distrusă de flăcări. Între timp, în altă parte, o femeie se află în pericol evident. Pompierul Charlot decide să plece singur să salveze femeia. Cu tot cu maşina de pompieri, îşi mai şi lasă colegii pompieri fără „muniţie”/apă. Şi o salvează chiar dacă, în final, ajunge la ea cu maşina făcută praf, complet nefolositoare.
Faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi înlocuiţi „femeia în pericol” cu elevii de liceu, „echipa de pompieri” cu opinia publică de azi, „clădirea aproape distrusă de flăcări” cu sistemul de educaţie actual, „pompierul Charlot” cu ministrul David.
„Charlot” alege să salveze copiii. Probabil, şi pe noi din viitor. Cu siguranţă, ar trebui să o facă cu şi mai mult curaj.
Doar două argumente. Se înscriu în altă paradigmă de gândire despre beneficiarii (reali) ai educaţiei – elevii:
- Este pentru prima dată în sistemul de educaţie românesc când elevii, aflaţi la vârsta de 16 ani, sunt puşi în situaţia să aleagă ce vor să înveţe. Alegerea înseamnă libertate. Libertatea înseamnă responsabilitate. Libertatea vine la pachet, din partea adulţilor, cu încrederea că aceşti tineri (care au, printre altele, dreptul de a conduce o maşină) vor şti să decidă ce e mai bine pentru ei în viitor.
Sursa foto: freepik.com
„Pesimiştii” se vor întreba: „Ce ne facem dacă elevii aleg greşit”? Ne asumăm (ar trebui să o facem de pe-acum), în calitate de adulţi responsabili – părinţi şi profesori, vinovăţia că nu i-am învăţat la timp: să aleagă, să aibă discernământ, să gândească singuri, să se raporteze la un set de valori – e drept, în formare şi în evoluţie la această vârstă, să fie responsabili pentru ei înşişi. (Recitiţi, vă rog, John Stuart Mill, Despre libertate, măcar capitolul 4, Despre limitele autorităţii societăţii asupra individului).
- Şcolile obţin un nivel de autonomie la care au început să viseze în ultimii ani. Sau doar declară că visează? Curriculum flexibil, profesori motivaţi (să-şi păstreze orele – pentru asta trebuie să demonstrezi copiilor că eşti un profesor bun), directori inspiraţi în alegerea resursei umane şi în gestionarea învăţării. Autonomia şcolilor obligă la infinit mai multă responsabilitate (pentru fiecare dintre „actorii” din educaţie) şi profesionalism (al profesorilor, al managementului de şcoală, al facultăţilor care formează profesorii).
Dinspre corul contestatarilor se aude ecoul lui Farfuridi: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale.”
Pare că suntem prizonieri în propria noastră minte, cu dificultăţi serioase de adecvare la realitate. Aproape Kafka. Şi în „logica” lui Orwell în care „ignoranţa este putere.”
P.S.: „Voi, dascălii, sunteți băieți buni, dar aveți un mare cusur: cum vă vorbește cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate. Ce istorie? Apoi, dacă e vorba de istorie, apoi ce te-nvață istoria mai întâi și-ntâi?” (Cațavencu)
