Când întâlnești un actor, ți se pare că fiecare cuvânt pe care îl rostește prinde o dimensiune aparte. Te pierzi în expresivitatea chipului, în profunzimea discursului și în bucuria pe care o emană. Daniel Tudorică, actor la Teatrul Ion Creangă și mare iubitor de joc și joacă, a venit la Aletheea să povestească elevilor noștri despre frumoasa poveste a acestei profesii.
Înainte să le arate copiilor de la clasa pregătitoare ce înseamnă să fii actor, cum poți să intri în pielea unui personaj și cum îți poți exersa intrarea în scenă, Daniel Tudorică a acceptat să ne povestească pe larg despre anii săi de școlar și despre primul pas făcut în cariera căreia a ajuns să îi facă cinste.
Actorul, care deține împreună cu soția și o școală de actorie frecventată de cursanți de toate vârstele, Compania de Teatru pentru Copii și Adolescenți, și-a descoperit pasiunea pentru teatru cu ajutorul profesorului de limba română, pe care l-a impresionat printr-o compunere extraordinară.
Vă invităm să aflați cum arăta școala pentru elevul Daniel Tudorică, cum a ajuns acesta pe scenă și ce sfaturi oferă actorul părinților în îndrumarea copiilor către o carieră împlinită.
Cum vi se pare Aletheea?
E o școală extem de interesantă, pentru că propune altceva față de sistemul de învățământ clasic. Nu am înțeles niciodată de ce lumea evoluează în orice domeniu, însă copiii trebuie să stea în continuare în bănci ca-n ’70, să asiste cum un dascăl le expune o temă sau le scrie la tablă și ei trebuie să ia notițe cuminței, fără să interacționeze. Cred că e important că Aletheea este o altfel de școală, în care copiii interacționează cu dăscălii și invers. Astfel li se dezvoltă personalitatea fiecăruia în parte.
Cum era la școală când erați copil? Vă mai aduceți aminte?
Mi-aduc aminte tot soiul de năzdrăvănii. Plecam de la școală și ne duceam în parc să mâncăm corcodușe sau caise. Eu venind dintr-un orășel mic de provincie, unde toată lumea se știa cu toată lumea, nu exista “pericolul” de azi. Îmi aduc aminte că aveam un învățător extraordinar, un domn dintr-o familie germană, ce avea un nume extrem de românesc, Șuncă Ion. Îmi aduc cu drag aminte de el, era înalt, cu părul alb, pedant, și, prin felul lui de-a fi, ne impunea respect, dar era totodată foarte cald.
În clasa I, am făcut o năzdrăvănie și a fost atât de necăjit, încât nu ne-a certat, nu ne-a scăzut nota la purtare, în schimb la serbarea de sfârșit de an am fost incluși ca elemente “năzdrăvane” în momentul artistic și mi-a fost foarte rușine. Această rușine nu se mai regăsește la fel în generațiile de azi. Copiii sunt mult mai deschiși și mai isteți, și-atunci imediat îți întorc replica atunci când ceva nu le convine la atitudinea ta de adult.
Și credeți că este bine că s-a întâmplat așa?
Da, cred că e bine, pentru că noi eram mai liniștiți și pentru faptul că am crescut în regimul comunist, care te punea la punct cu orice. Eu cred că dezvoltarea unui copil ține de această libertate de exprimare.
Noi, de altfel, asta încercăm să facem la școală. Să oferim copiilor posibilitatea de a crește liber, de a se exprima neîngrădit. Credeți că avem o abordare corectă?
Este foarte important ca noi adulții să le înțelegem copiilor nevoia de a se exprima liber, pentru că în felul acesta vor crește frumos. Altminteri, copilul va rămâne cu niște sechele pe care le va purta cu el toată viața. Uitați-vă în jurul nostru, că există astfel de cazuri, în care părinții se întreabă nedumeriți “Uite, domnule, ce cuminte a fost până acum, și la 12,13, 15 ani a răbufnit.” Adolescentul răbufnește pentru că până atunci are o mulțime de acumulări negative, care nu sunt benefice pentru el.
Vă amintiți momentul în care ați simțit că vreți să deveniți actor?
Eu, până în clasa a 9-a, nu am spus niciodată o poezie. Singurele lucruri de care îmi aduc clar aminte sunt serbările de la “Cântarea României”, unde cum eram printre băieții solizi, eram pus întotdeauna să duc steagul. Alții erau cu poeziile, eu eram cu drapelul. Sigur că mi-aș fi dorit și eu, că orice copil, să mă vadă mama sau tata pe scenă făcând altceva.
În clasa a 9-a, am intrat la liceu într-o clasă destul de bună. Acolo, profesorul de română ne-a dat să facem o compunere intitulată “O zi de muncă patriotică în agricultură”. Eu, în acea compunere, am descris lucrurile exact așa cum se întâmplau, cu subiect și predicat, fără să ocolesc nimic. Sigur că, la vremea aceea, nu era bine să spui lucrurilor pe nume, iar compunerea asta a mea a făcut înconjurul liceelor din oraș, a ajuns și la județ, eu nu am mai intrat în posesia ei până la urmă.
La ora următoare, profesorul a venit în clasă, a spus notele și după ce a încheiat cu toți colegii, a zis “Cine nu și-a auzit nota, să se ridice în picioare”. M-am ridicat foarte speriat și mi-a zis “Dacă tu ai făcut compunerea, bun cap ai avut, ai 10 pe compunere, și dacă tot ai făcut-o tu, ți-aș propune să vii în trupa de teatru a liceului să vezi dacă-ți place”.
Profesorul a fost cel care m-a distribuit într-un spectacol, mi-a insuflat pasiunea pentru teatru și m-a îndrumat să descopăr cu ce se mănâncă profesia. Și așa a început experiența mea în viitoarea viață profesională. Cu timpul, am decis să dau la teatru. M-a fascinat foarte tare ideea de a trăi mai multe vieți.
Am avut șansa să intru la facultate din prima încercare, profesorul meu de clasă a fost Grigore Gonța, un regizor foarte bun, căruia îi mulțumesc pentru cum m-a “șlefuit” în anii de facultate. Am lucrat inițial la Teatrul Dramatic din Galați, timp de 3 ani și jumătate.
Care credeți că ar fi, în câteva cuvinte, motivația unui copil de a se pregăti pentru o carieră de actor?
Cred că este important și pentru copii, și pentru adulți, să se joace. Indiferent de vârstă, ne place să ne jucăm. Sigur că, de la vârstă la vârstă, modul în care ne jucăm se schimbă. Devenind actor, ai șansa de putea să te joci întreaga viață, cu aceeași plăcere și bucurie din copilărie.
Cum ați sfătui părinții să-și ajute copiii să descopere meseria care îi va face cu adevărat fericiți?
Comunicând. În primul rând, cel mai importat pentru un părinte care vrea să crească un viitor adult împlinit din punct de vedere profesional este să comunice, de la cele mai fragede vârste, cu copilul. Să îl întrebe ce își dorește, cum vede el lumea și ce i se pare atrăgător. Apoi, al doilea lucru important de făcut este să îi ofere celui mic o varietate de opțiuni prin care să își testeze pasiunile și aptitudinile. Sunt numeroase activități pe care copiii le pot încerca în timpul liber, de la înot, pian și sporturi, până la pictură și, de ce nu, teatru. Să oferi copilului posibilitatea să aleagă, în deplină cunoștință de cauză, acesta este secretul descoperirii vocației potrivite pentru acesta.
