Pentru băiatul nostru, tranziția de la clasele primare la gimnaziu a fost foarte grea și pe noi, părinții lui, ne-ar fi ajutat mult să ne fi spus cineva dinainte că este posibil să fie așa.
A fost pe de o parte faptul că a venit într-o școală nouă. Iar pe de altă parte, a fost șocul de nu mai fi, alături de colegii săi, ca niște pui ai unei mame sau tată învățător, ci un elev dintre mulți alții ai mai multor profesori, fiecare cu materia sa, cu metoda și cerințele sale.
Nu ne-am dat seama imediat cât de greu îi este, dar pe măsură ce timpul trecea și septembrie devenea octombrie și apoi noiembrie, el părea tot mai bulversat și mai puțin capabil să înțeleagă ce i se preda și ce se dorea de la el. Ceea ce am reușit să ne dăm seama este că această „cădere în gol” a sa nu avea nicio legătură cu intelectul, ci mai degrabă cu starea lui emoțională. Dar dacă sunteți părinți, știți ce greu este să-ți vezi copilul cum ajunge acasă și spune că nu înțelege nimic din materie, că nu înțelege ce vor profesori, că ar vrea să nu se mai ducă la școală și că nu înțelege nici măcar de ce are nevoie de școală?
Pentru că de cele mai multe ori, eu eram cel care îl luam după ore, drumurile acelea cu mașina până acasă au fost destul de grele. Pentru că el nu făcea decât să se plângă (sau să plângă la propriu), iar eu nu puteam face altceva decât să îl ascult și să îi povestesc din experiența mea cu clasa a V-a. Doar că experiența mea cu clasa a V-a a fost foarte diferită, sau cel puțin așa mi-o amintesc eu. Nu-mi amintesc să-mi fi fost greu, nu-mi amintesc s-o fi găsit dificilă, dar adevărul este că nici nu-mi amintesc foarte multe lucruri clare despre clasa a V-a, deci sunt șanse ca perioada respectivă să fi fost destul de traumatizantă și astfel, acum să fie suficient de adânc îngropată undeva, în inconștient.
Tot ce am putut face în acea perioadă a fost să-l ascultăm cât îi este de greu. Să-l lăsăm să se plângă oricât a avut nevoie, căci făcând asta într-un mediu sigur, acasă, a reușit să-și mai reducă nivelul anxietății și astfel să meargă și a doua zi la școală. Și am făcut asta săptămâni întregi. De câte ori ne-a spus că școala i se pare nefolositoare și că îl enervează, noi i-am spus că probabil că așa se vede la el, că trebuie să-i fie tare greu și că, totuși, cu toate acestea, școala este ceva ce toți copiii trebuie să parcurgă, fie că le place sau nu. Adică i-am dat voie să-și manifeste frustrarea, lăsându-l în același timp să înțeleagă că nu există variantă în afara celei de a continua.
Și am avut răbdare. Multă răbdare. Am încercat să o luăm zi cu zi, săptămână cu săptămână. Și la un moment dat, fără să fie un moment precis, a devenit mai ușor pentru el. A început să înțeleagă mai multe. S-a obișnuit cu profesorii noi, cu colegii cei noi, cu programul nou. Și drumurile înspre și dinspre școală au început să se umple de râsete, de glume, de discuții despre orice altceva în afară de școală.
Și ca să înțelegeți cât i-a fost de greu, la un moment dat, când lucrurile se mai liniștiseră, copilul ne-a mărturisit că au fost clipe în care a crezut că nu o va scoate la capăt, că pur și simplu nu are cum să termine anul școlar, atât de complicat i se părea.
Și am mai făcut ceva de care sunt foarte mândru: ori de câte ori s-a urcat în mașină și mi-a spus că a luat o notă, fie ea mică, foarte mică sau mare, niciodată, dar niciodată, nu l-am întrebat ce notă a luat Cutărică sau ce alte note au mai fost prin clasă. L-am întrebat de ce crede că a luat acea notă, cum se simte, dacă îi este ok sau nu. Am discutat doar despre el, nu și despre colegi. Și asta din două motive: în primul rând pentru că nu mi se pare relevant ce fac ceilalți. Eu încerc să îi spun mereu că la școală sau la sportul pe care îl practică e important să încerce să fie mai bun ca o singură persoană: el însuși. Restul, nu contează. Iar al doilea motiv este că am auzit de atât de multe ori când eram de vârsta lui: „Da’ Cutărică ce notă a luat?” încât țin și acum minte ce tare mă enerva chestia asta. Și mi-am propus să nu o repet.
Unele lucruri nu se schimbă de la o generație la alta și poate că, în anumite cazuri, e bine că e așa. Dar pentru altele, stă în puterea noastră să le schimbăm. Și eu cred că e obligatoriu s-o facem.
Articol scris de Alex Zamfir, creator THE FUNNY BRAND
