Un copil privat de afecțiune suferă este un viitor adult cu mari lacune emoționale, incapabil să se simtă cu adevărat fericit. Studiile efectuate în domeniul psihologiei infantile au depistat o serie de consecințe născute din lipsa de iubire, specifice fiecărei grupe de vârstă.
“Copilul trebuie să fie sărutat doar după ce adoarme” sau “nu ține copilul în brațe prea mult, pentru că va fi un răsfățat” sunt două exemple de modele urmate de generații întregi în creșterea copiilor. Psihologii vin în întâmpinarea acestei mentalități greșite și avertizează părinții că un copil privat de afecțiune este un copil care va întâmpina mari greutăți în dezvoltare, primordial din punct de vedere emoțional.
Interesant este cum percepe un copil că este iubit – gesturile de afecțiune și cuvintele frumoase nu sunt suficiente, ci satisfacerea nevoilor copilului la fiecare etapă a creșterii și dezvoltării. Iată care sunt acestea și cum trebuie să vă arătați iubirea în funcție de vârsta copilului.
Iubirea percepută de nou-născuți
La fiecare vârstă a copilului, nevoia sa de afecțiune ia diverse forme. Încă de la naștere, un sentiment de încredere în mama și tata începe să se instaleze în inconștient. În această etapă, conștientizarea iubirii de către copil se află în senzația că se simte în siguranță în brațele mamei și că este îngrijit. Dacă nou-născutului nu i se satisface această nevoie primordială, nu va putea construi relații cu cei din jur, va trăi cu un sentiment general de inadaptare sau, mai rău, va suferi de o tulburare a deprivării emoționale.
Iubirea percepută la 2-3 ani
În jurul vârstei de 2-3 ani, copilul face primii pași către a fi autonom și capabil de autocontrol. Dacă părinții încearcă să îl îngrădească în vreun fel (prin a face lucrurile în locul lui, deși acesta este perfect capabil să de îndeplinească singur sau, dimpotrivă, daca au pretenții exagerate), un sentiment persistent de rușine de va dezvolta în mintea copilului. Atitudinea părintelui care îi transmite celui mic ideea că nimic din ceea ce face nu este bine determină instalarea nesinguranței de sine și a dependenței de ceilalți, precum și convingerea că nu este iubit și apreciat.
Iubirea percepută la 3-6 ani
La 3-6 ani, copilul interpretează iubirea în termeni de oportunități extinse de a face lucruri cu propriile forțe și de a fi apreciat pentru asta. La această vârstă, cei mici așteaptă ca părinții să le sprijine inițiativele și să le recunoască dreptul de a fi curioși și creativi. Dacă în timpul acestei perioade, părinții nu oferă copilului posibilitatea de a-și manifesta independența, pedepsindu-l pentru încercările sale de a se exprima, se instalează sentimentul de vină.
Adulții care primesc un astfel de tratament în copilărie întâmpină dificultăți în a lua propriile decizii și în a-și atinge obiectivele. Sentimentul constant de vină poate conduce la pasivitate, aversiune către orice formă de intimitate și senzație de incapacitate.
Iubirea percepută la vârsta școlară
La vârsta școlară, copilul începe să-și pună la îndoială abilitățile, încercând din răsputeri să fie la înălțimea celorlalți copii din grupul social în care se integrează. Tipul de afecțiune de care are nevoie acum ia forma încurajărilor permanente și a evidențierii tuturor calităților sale. Un părinte hipercritic, competitiv și perfecționist va face exact contrariul, mai precis va pune accent pe slăbiciunile copilului, privându-l astfel de iubirea în forma în care ar trebui să fie primită de copil la această vârstă.
Iubirea percepută în adolescență
În adolescență, copiii își doresc să fie liberi, să își definească personalitatea unică, să se exprime, să atingă visuri mărețe și să–și testeze limitele.
Adolescentul se va simți iubit de părintele lui când va fi tratat cu empatie și înțelegere, când va primi o porție sănătoasă de libertate. Se va aștepta să fie acceptat, să-i fie înțelese pasiunile, să nu fie judecat la fiecare pas și să simtă că va avea mereu sprijinul familiei, indiferent de greșelile pe care le face.
Citește și:
5 trucuri de disciplină recomandate părinților de către profesori
